sâmbătă, 4 decembrie 2010
duminică, 14 noiembrie 2010
luni, 1 noiembrie 2010
joi, 29 iulie 2010
luni, 26 iulie 2010
vineri, 23 iulie 2010
sâmbătă, 17 iulie 2010
joi, 15 iulie 2010
Moare ţiganul, iar în Rai se-ntâlneşte cu Ceauşescu.
- Măi ţigane, când a fost mai bine, in vremea mea, sau acum?
- In vremea li' matale, jupâne, că pă vremea aceea politicienii făcea politică, muncitorii lucrea, iar ţiganii fura.
Acu' insă... politicienii fură, muncitorii fac politică, si toti vrea.... să lucrez eu!
- Măi ţigane, când a fost mai bine, in vremea mea, sau acum?
- In vremea li' matale, jupâne, că pă vremea aceea politicienii făcea politică, muncitorii lucrea, iar ţiganii fura.
Acu' insă... politicienii fură, muncitorii fac politică, si toti vrea.... să lucrez eu!
luni, 12 iulie 2010
Concluzii
Adaptarea figurii politicianului la putere, descrierii perversului psihosocial a lui Sirota, are multe similitudini vieţii politice din România. Nu o dată, am fost martorii unui dicurs sau acţiuni a unui personaj care ne-a impresionat ca apoi să descoperinm că nu era interesat de realitate sau adevăr, că invocă interese superioare, valori, inovaţii în calitate de purtător de cuvânt al unei autorităţi, ca în realitate însă, toate erau paravane pentru a discredita. Specialist în deturnări, se ascunde în spatele unor cuvinte mari, idealuri , proiecte, pentru a da o mai mare greutate negării altuia. Este portretul unui om politic la putere, (sau avid), a unui nihilist psihosocial.
Perversitatea, învecinată cu seducţia şi plăcerea cinică, poate avea efecte dure, iar coabitând cu subminarea, interesele materiale, de prestigiu, poate deveni imună la educaţie, integritate, etică, rezumat, la valorile esenţiale.
În condiţiile în care societatea românească şi-a pierdut reperele şi limitele, căpătând o identitate fragilă perversul psihosocial îmbrăcând pielea unui politician se identifică cu un alergător machiavelic solitar, care ajunge primul la sosire savurând jubilaţia fracturării scenei politice, automat şi a cei sociale.
Adaptarea figurii politicianului la putere, descrierii perversului psihosocial a lui Sirota, are multe similitudini vieţii politice din România. Nu o dată, am fost martorii unui dicurs sau acţiuni a unui personaj care ne-a impresionat ca apoi să descoperinm că nu era interesat de realitate sau adevăr, că invocă interese superioare, valori, inovaţii în calitate de purtător de cuvânt al unei autorităţi, ca în realitate însă, toate erau paravane pentru a discredita. Specialist în deturnări, se ascunde în spatele unor cuvinte mari, idealuri , proiecte, pentru a da o mai mare greutate negării altuia. Este portretul unui om politic la putere, (sau avid), a unui nihilist psihosocial.
Perversitatea, învecinată cu seducţia şi plăcerea cinică, poate avea efecte dure, iar coabitând cu subminarea, interesele materiale, de prestigiu, poate deveni imună la educaţie, integritate, etică, rezumat, la valorile esenţiale.
În condiţiile în care societatea românească şi-a pierdut reperele şi limitele, căpătând o identitate fragilă perversul psihosocial îmbrăcând pielea unui politician se identifică cu un alergător machiavelic solitar, care ajunge primul la sosire savurând jubilaţia fracturării scenei politice, automat şi a cei sociale.
Perversul psihosocial - Viziuni ale puterii politice din România
Figuri ale puterii politice
Machiavelli, în 1513, în Principele, relevă “alfabetul politic” şi “lecţia de tiranie” pentru a se şti cum să se menţină puterea, dominaţia, în funcţie de împrejurările şi calităţile personale. Principele este una din cele mai controversate cărţi ale lumii, cea mai hulită şi mai lăudată, mai citată decât citită. E hulită cu ipocrizie pentru că e prea lucidă şi adevărată. Machiavelli arată adevăruri ce se spuneau doar în şoaptă, cartea sa cuprinzând mai mult decât sfaturi punctuale.Autorul generalizează, categorizează, propune precepte fundamentate pe o analiză a instituţiilor şi raporturilor de forţă. Propune un ideal tip unde omul e bun dacă poate şi rău dacă poate. În concepţia sa omul e prin natura sa rau şi devine bun doar dacă este obligat. Propunerea lui Machiavelli este cea de a ridica cortina din faţa scenei puterilor, unde deciziile sunt luate la rece, aranjate, deghizate, unde calculele ţin cont de interese şi de o raţionalitate ascunde o alta. Gândirea machiavelică a devenit o artă a societăţii moderne, a puterii, sfaturile Principelui sunt transformate în raţiuni ale lumii moderne, căci ce poate reprezenta o raţiune ce ascunde o alta, scopul fiind de a înşela pe celălalt,decât minciuna sub diversele sale forme, unde după aproape 500 de ani, Machiavelli devine reprezentantul reprezentării omului modern dornic de ascensiune? Arta aparenţelor poate fi rezumată în fraza:”Fiţi machiavelici, dar nimeni să nu ştie asta!”.Iată raţiunea pentru care politicienii, de exemplu, nu recunosc public Principele, dar au luat cu toţii lecţii de la acest opuscul ce a prevăzut camuflarea propriilor adevăruri.
Puterea pe care o posedă un actor (individ sau grup) A asupra unui actor B mărturiseşte mai puţin asupra unei caracteristici proprii lui A (care ar fi astfel un “proprietar”al puterii), cât asupra relaţiei dintre cei doi actori. A are putere asupra lui B dacă reuşeşete să-i impună puterea în ciuda rezistenţei pe care B ar putea să i-o pună. Puterea se defineşte astfel ca un schimb inegal, care permite unui om sau unui grup de oameni să îi determine pe alţii spre o acţiune pe care n-ar realize-o în absenţa acestei intervenţii.
Încercând o paralelă între această definiţie a lui Dominique Chagnollaud, şi teoria lui Andre Sirota în care conturează portretul perversului psihosocial, se poate spune ca intersecţia între aceste două idei o regăsim pe „câmpul” politic.
Sirota, urmaş al lui Recamier, consideră perversul narcisiac un impostor, un escroc şi un mistificator, preocupat să seducă, drept tactică de descalificare a celorlalţi. El foloseşte în acest scop anturajul, circumstanţele şi toate ocaziile; recurge la cultura sa, adesea impresionantă, îşi antrenează creativitatea în această direcţie. Nimic nu-l descurajează în lupta de afirmare a supraeului social, iar pe cei din jur îi consideră obstacole, obiecte de manipulat. Câmpul său de acţiune este grupul uman, profesional, asociativ sau politic, unde se manifestă. Teza lui Sirota se referă la grup unde adesea au loc atacuri psihosociale perverse, mediu în care pot acţiona cu succes şi constructorii dar şi demolatorii.
Comportamentul psihosocial pervers se manifestă ca o plăcere pentru persiflaj, remarce caustice, cinism, provocări, atacuri pseudoestetice. Pentru a-şi satisface fantasmele obsesionale, perversul are nevoie de alţii, de un site public, de o coprezenţă, mobilizează alinţe contra altuia dar uneori şi contra proiectului comun, are nevoie să descalifice sistematic, să dea naştere la confuzie. Duce o luptă pentru a câştiga aliaţi cu ajutorul cărora sparge legăturile tradiţionale şi normele instituite. Sirota numeşte acestă poziţie „instigator central”.
Acest personaj are nevoie de spaţiu de confruntare, de un grup sau de o organizaţie în care să ocupe un loc central. Ca moment de atac îşi alege etapa propunerii sau elaborării de noi proiecte, stadiul cand se distribuie şi se asumă responsabilităţi, cand lucrurile sunt confuze.
Strategia este să persifleze, să mimeze iniţiativele, să intimideze, într-un cuvânt să descalifice. Atacul vizează diferite categorii de actori sociali, purtători ai unui curent de gândire, membri ai unui grup etnic; este îndreptat contra celor ce reprezintă o competenţă profesională sau o valoare umană recunoscută. Arta descalificării se manifestă în mai multe feluri:
a) prin deturnarea atenţiei de la sarcina comună, utilizând timpul pentru a „câştiga” împotriva colectivului;
b) prin paralizarea activităţii grupului, inspirând membrilor că sunt nuli, culpabilizând şi victimizând ;
c) prin afişarea unei jubilităţi perverse în faţa grupului lispit de forţă ;
d) prin manevre defensive, de natură să deturneze grupul de la sarcina sa.
Ce-l împinge spre acest tip de angajament? Strategia sa obsesională de a domina, de a valida, de a inversa un imaginar şi persecutant raport stăpân – sclav. Dominarea, manipularea, deturnarea, sunt singurele mijloace pe care le agreează, fie pe cont propriu, fie prin „alianţe grupale perverse”, atrăgând şi pe alţii în proiectul său.
Analogia între omul politic modern şi unele comportamente ale perversului nihilist sunt evidente în următoarele exemple:
1. Teroarea şi răsturnarea perversă într-o reuniune instituţională.
O reuniune poate fi uşor deturnată. Se instituie alinţe, se instaurează un climat de presiune, se trec sub tăcere realizările şi se evidenţiază doar eşecurile, se identifica „cei răi” în „cei vechi” şi se acreditează ideea că trebuie oameni noi care evident nu pot fi decât „cei buni”.
Spectatorii politicii din România ultimilor ani au observat acest tip de comportament. Nu voi face decât generalizări, abţinîndu-mă de la concret, nominalizări, date, pentru că, în calitate de martor îmi recunosc subiectivitatea.
„Răfuieli” cu autorităţi instituante, cu fondatori care au fost înlăturaţi printr-un linşaj colectiv simbolic, culpabilizaţi sub aprenţe democratice. Provocatorul chema la insurecţie, invocând ideea de inovare, democraţie, febră sindicală, grevă... etc, evocând ideologii egalitariste, unde, într-o atmosferă de atac emoţional, printr-o mişcare „violentă” şi neşteptată, să se solidarizeze cu „duşmanul”.
2. Umilirea altuia ca tentativă de a-l lipsi de o plăcere.
Portretul perversului nihilist care nu suportă succesul sau bucuria altora. Un bilanţ fructuos, o evaluare pozitivă, sunt factori declanşatori ai atacului pervers.
3. „Embolia” situaţiilor şi a practicilor .
Embolia este o acţiune prin care un corp străin se insinuează, prin efracţie, într-un spaţiu care nu-i este destinat, obstrucţionând şi împiedicând funcţionarea unui organism, blocându-l în evoluţia sa. Tactica este de invadare a spaţiului public, agresiune verbală, incriminare, separare între „eu”/”noi” şi „voi”, până la blocarea ideilor grupului şi suprimarea acţiunii comune iniţiale. Nu are importanţă dacă are ceva în locul elaborării anterioare. Apare ca un analist exterior, „embolizând” instanţa de analiză, blocând desfăşurarea normală, deturnând.
4. Alianţe negative contra eşaloanelor intermediare.
Este strategia unor „şefi” nesiguri de competenţa lor şi care nu suportă iniţiativele participative, schimbările. Pentru a submina ei recurg la alianţe demobilizatoare, înăbuşind orice încercare de a regândi, relansa, reformula.
5. Atacul împotriva fondatorilor.
Membrii veniţi mai târziu într-un grup, organizaţie, deja coerentă, încearcă să ocupe un loc central prin minarea poziţiei fondatorilor. Strategia este de intimidare a primilor organizatori, etichetându-i ca reprezentând vechiul, o etapă depăşită, încercând să devieze atenţia de la proiectul iniţial, minimalizându-l, reorientându-l. Mizând pe tacerea majorotăţii, manipulează prin culpabilizare, oragnizează opoziţii frontale, agresive.
6. Descalificarea altora pentru a profita sau a se bucura.
Personajul simte o stare de discomfort generat de insatisfacţii acumulate, un frustrat care nu reuşeşte să se remarce decât în acest mod, incapabil să-i recunoască neputinţa, individul găseşte răspunzători pe ceilalţi pentru limitele sale.
7. Utilizarea altora, a grupului sau a instituţiei în scopuri personale.
Acest tip de nahilist psihosocial, caută să deturneze întregul demers al grupului către manipularea membrilor. Îşi construieşte cariera pe spargerea dinamicii colective, evitarea confruntărilor dezavantajoase, mamipularea calculată a celorlalţi. Este tipul ingenios care reuşeşte să-i facă pe alţii să plătească facturile actelor sale de delincvenţă instituţională.
Este cel mai întâlnit în instituţii, omul care transferă altora umilinţele sale, imaginare sau reale, care nu se poate schimba dar face pe alţii responsabili de asta.
Machiavelli, în 1513, în Principele, relevă “alfabetul politic” şi “lecţia de tiranie” pentru a se şti cum să se menţină puterea, dominaţia, în funcţie de împrejurările şi calităţile personale. Principele este una din cele mai controversate cărţi ale lumii, cea mai hulită şi mai lăudată, mai citată decât citită. E hulită cu ipocrizie pentru că e prea lucidă şi adevărată. Machiavelli arată adevăruri ce se spuneau doar în şoaptă, cartea sa cuprinzând mai mult decât sfaturi punctuale.Autorul generalizează, categorizează, propune precepte fundamentate pe o analiză a instituţiilor şi raporturilor de forţă. Propune un ideal tip unde omul e bun dacă poate şi rău dacă poate. În concepţia sa omul e prin natura sa rau şi devine bun doar dacă este obligat. Propunerea lui Machiavelli este cea de a ridica cortina din faţa scenei puterilor, unde deciziile sunt luate la rece, aranjate, deghizate, unde calculele ţin cont de interese şi de o raţionalitate ascunde o alta. Gândirea machiavelică a devenit o artă a societăţii moderne, a puterii, sfaturile Principelui sunt transformate în raţiuni ale lumii moderne, căci ce poate reprezenta o raţiune ce ascunde o alta, scopul fiind de a înşela pe celălalt,decât minciuna sub diversele sale forme, unde după aproape 500 de ani, Machiavelli devine reprezentantul reprezentării omului modern dornic de ascensiune? Arta aparenţelor poate fi rezumată în fraza:”Fiţi machiavelici, dar nimeni să nu ştie asta!”.Iată raţiunea pentru care politicienii, de exemplu, nu recunosc public Principele, dar au luat cu toţii lecţii de la acest opuscul ce a prevăzut camuflarea propriilor adevăruri.
Puterea pe care o posedă un actor (individ sau grup) A asupra unui actor B mărturiseşte mai puţin asupra unei caracteristici proprii lui A (care ar fi astfel un “proprietar”al puterii), cât asupra relaţiei dintre cei doi actori. A are putere asupra lui B dacă reuşeşete să-i impună puterea în ciuda rezistenţei pe care B ar putea să i-o pună. Puterea se defineşte astfel ca un schimb inegal, care permite unui om sau unui grup de oameni să îi determine pe alţii spre o acţiune pe care n-ar realize-o în absenţa acestei intervenţii.
Încercând o paralelă între această definiţie a lui Dominique Chagnollaud, şi teoria lui Andre Sirota în care conturează portretul perversului psihosocial, se poate spune ca intersecţia între aceste două idei o regăsim pe „câmpul” politic.
Sirota, urmaş al lui Recamier, consideră perversul narcisiac un impostor, un escroc şi un mistificator, preocupat să seducă, drept tactică de descalificare a celorlalţi. El foloseşte în acest scop anturajul, circumstanţele şi toate ocaziile; recurge la cultura sa, adesea impresionantă, îşi antrenează creativitatea în această direcţie. Nimic nu-l descurajează în lupta de afirmare a supraeului social, iar pe cei din jur îi consideră obstacole, obiecte de manipulat. Câmpul său de acţiune este grupul uman, profesional, asociativ sau politic, unde se manifestă. Teza lui Sirota se referă la grup unde adesea au loc atacuri psihosociale perverse, mediu în care pot acţiona cu succes şi constructorii dar şi demolatorii.
Comportamentul psihosocial pervers se manifestă ca o plăcere pentru persiflaj, remarce caustice, cinism, provocări, atacuri pseudoestetice. Pentru a-şi satisface fantasmele obsesionale, perversul are nevoie de alţii, de un site public, de o coprezenţă, mobilizează alinţe contra altuia dar uneori şi contra proiectului comun, are nevoie să descalifice sistematic, să dea naştere la confuzie. Duce o luptă pentru a câştiga aliaţi cu ajutorul cărora sparge legăturile tradiţionale şi normele instituite. Sirota numeşte acestă poziţie „instigator central”.
Acest personaj are nevoie de spaţiu de confruntare, de un grup sau de o organizaţie în care să ocupe un loc central. Ca moment de atac îşi alege etapa propunerii sau elaborării de noi proiecte, stadiul cand se distribuie şi se asumă responsabilităţi, cand lucrurile sunt confuze.
Strategia este să persifleze, să mimeze iniţiativele, să intimideze, într-un cuvânt să descalifice. Atacul vizează diferite categorii de actori sociali, purtători ai unui curent de gândire, membri ai unui grup etnic; este îndreptat contra celor ce reprezintă o competenţă profesională sau o valoare umană recunoscută. Arta descalificării se manifestă în mai multe feluri:
a) prin deturnarea atenţiei de la sarcina comună, utilizând timpul pentru a „câştiga” împotriva colectivului;
b) prin paralizarea activităţii grupului, inspirând membrilor că sunt nuli, culpabilizând şi victimizând ;
c) prin afişarea unei jubilităţi perverse în faţa grupului lispit de forţă ;
d) prin manevre defensive, de natură să deturneze grupul de la sarcina sa.
Ce-l împinge spre acest tip de angajament? Strategia sa obsesională de a domina, de a valida, de a inversa un imaginar şi persecutant raport stăpân – sclav. Dominarea, manipularea, deturnarea, sunt singurele mijloace pe care le agreează, fie pe cont propriu, fie prin „alianţe grupale perverse”, atrăgând şi pe alţii în proiectul său.
Analogia între omul politic modern şi unele comportamente ale perversului nihilist sunt evidente în următoarele exemple:
1. Teroarea şi răsturnarea perversă într-o reuniune instituţională.
O reuniune poate fi uşor deturnată. Se instituie alinţe, se instaurează un climat de presiune, se trec sub tăcere realizările şi se evidenţiază doar eşecurile, se identifica „cei răi” în „cei vechi” şi se acreditează ideea că trebuie oameni noi care evident nu pot fi decât „cei buni”.
Spectatorii politicii din România ultimilor ani au observat acest tip de comportament. Nu voi face decât generalizări, abţinîndu-mă de la concret, nominalizări, date, pentru că, în calitate de martor îmi recunosc subiectivitatea.
„Răfuieli” cu autorităţi instituante, cu fondatori care au fost înlăturaţi printr-un linşaj colectiv simbolic, culpabilizaţi sub aprenţe democratice. Provocatorul chema la insurecţie, invocând ideea de inovare, democraţie, febră sindicală, grevă... etc, evocând ideologii egalitariste, unde, într-o atmosferă de atac emoţional, printr-o mişcare „violentă” şi neşteptată, să se solidarizeze cu „duşmanul”.
2. Umilirea altuia ca tentativă de a-l lipsi de o plăcere.
Portretul perversului nihilist care nu suportă succesul sau bucuria altora. Un bilanţ fructuos, o evaluare pozitivă, sunt factori declanşatori ai atacului pervers.
3. „Embolia” situaţiilor şi a practicilor .
Embolia este o acţiune prin care un corp străin se insinuează, prin efracţie, într-un spaţiu care nu-i este destinat, obstrucţionând şi împiedicând funcţionarea unui organism, blocându-l în evoluţia sa. Tactica este de invadare a spaţiului public, agresiune verbală, incriminare, separare între „eu”/”noi” şi „voi”, până la blocarea ideilor grupului şi suprimarea acţiunii comune iniţiale. Nu are importanţă dacă are ceva în locul elaborării anterioare. Apare ca un analist exterior, „embolizând” instanţa de analiză, blocând desfăşurarea normală, deturnând.
4. Alianţe negative contra eşaloanelor intermediare.
Este strategia unor „şefi” nesiguri de competenţa lor şi care nu suportă iniţiativele participative, schimbările. Pentru a submina ei recurg la alianţe demobilizatoare, înăbuşind orice încercare de a regândi, relansa, reformula.
5. Atacul împotriva fondatorilor.
Membrii veniţi mai târziu într-un grup, organizaţie, deja coerentă, încearcă să ocupe un loc central prin minarea poziţiei fondatorilor. Strategia este de intimidare a primilor organizatori, etichetându-i ca reprezentând vechiul, o etapă depăşită, încercând să devieze atenţia de la proiectul iniţial, minimalizându-l, reorientându-l. Mizând pe tacerea majorotăţii, manipulează prin culpabilizare, oragnizează opoziţii frontale, agresive.
6. Descalificarea altora pentru a profita sau a se bucura.
Personajul simte o stare de discomfort generat de insatisfacţii acumulate, un frustrat care nu reuşeşte să se remarce decât în acest mod, incapabil să-i recunoască neputinţa, individul găseşte răspunzători pe ceilalţi pentru limitele sale.
7. Utilizarea altora, a grupului sau a instituţiei în scopuri personale.
Acest tip de nahilist psihosocial, caută să deturneze întregul demers al grupului către manipularea membrilor. Îşi construieşte cariera pe spargerea dinamicii colective, evitarea confruntărilor dezavantajoase, mamipularea calculată a celorlalţi. Este tipul ingenios care reuşeşte să-i facă pe alţii să plătească facturile actelor sale de delincvenţă instituţională.
Este cel mai întâlnit în instituţii, omul care transferă altora umilinţele sale, imaginare sau reale, care nu se poate schimba dar face pe alţii responsabili de asta.
duminică, 11 iulie 2010
Manager de succes
(partea întâi.ce ştim noi.)
Sunt uşor de recunoscut după atitudine, încredere, siguranţă, după privirea care trece prin tine, căci, ei sunt mereu concentraţi asupra unui scop.
Îi mai recunoşti când opresc la semafor: ei vor fi printre puţinii care nu se scobesc în nas, nu îşi aşează pantalonii, nu îşi scot nimic de nicăieri, ci au aceeaşi privire, acum fixată pe culoare.
Apar şi în pub - uri, unde, prezenţa pare accidentală , dezinteresată, dezicându-se de tot şi de toate, singura grijă fiind ca cel mai puternic fascicul de lumină să cadă pe verighetă.
Îţi dai seama că ei sunt atunci când ai marea oportunitate de a le vorbi: sunt distinşi, folosesc chiar cuvintele tale, pentru ca tu, să ştii, să apreciezi că altruismul este o altă calitate.
Dacă ai vreodată privilegiul de a-i privi de aproape, vei observa discreta neglijenţă ca anumiţi indicatori (ceasul, pantofii, verigheta, şosetele, telefonul…etc.) să fie etalaţi, ca şi cum aceştia( indicatorii), au crescut, s-au dezvoltat şi practic au făcut carieră împreună cu ceilalţi ( managerii).
Legendele spun că în lumea lor, există alt tip de indicatori, dar aceştia vor rămâne un mister ascuns de gardurile înalte.
(partea a doua. ce nu ştiu ei.)
Dincolo de aptitudinile profesionale, umane, conceptuale, decizionale, strategice, după analiza cifrei de afaceri, după calculul maximizării speranţei de utilităţi funcţie de : aversiune, preferinţă sau indiferenţa la risc, lăsând monotona W pentru altă ocazie, să depăşim gardurile:
Imaginea managerului verde, 30-40 ani, analizată indiscret, unde privirile fixe pot fi doar un simptom al oboselii, snobismului, stresului, sau, cum doar mamele lor ar recunoaşte: alienarea (Charlie Chaplin vezi ”Timpuri noi”).
Acţiunile repetate, (superioare dar repetate), individuale inspirate de raţiuni pozitive, pot genera efecte nedorite:efecte perverse, prin declanşarea dezinteresului faţă de propriul interes.
Gruparea comportamentală într-o singură entitate, conduce către zbaterea spre găsirea, regăsirea , sau inventarea identităţii în contextul managerial.
Prezenţa a câte unui modul al acestei entităţi în diverse locuri publice poate fi interpretată ca un ultim gest disperat înaintea lepădării totale.
Pe scurt, în termeni de probabilitate, se pot emite interpretări pe cadre:
1.” De ce m-aş scărpina în nas, în cap, în ochi…când pot atâtea?!”
2.” Sunt suficient de vizibil? Sprânceana, privirea, scaunul, lumina, unghiul, mâna stângă sunt?”( şi toate acestea în timp ce cu mâna dreaptă, ascunsă noua, îşi cântă: Mă iubeşte femeile/ Si e moarte dupa mine…)
3.” Să nu uit: se aşteaptă să întreb dacă totul e bine, dacă pot ajuta cu ceva, şi neapărat… neapărat…ah! Mai era ceva!”
(sfârşit. ceea ce doar ei ştiu.)
Seara, când toţi dorm şi doar ei merg spre case, obosiţi dar mulţumiţi, din şosea parcă, (dar de pe celălalt sens!), izbucneşte revelaţia:”BULLSHIT!! Am uitat vopseaua de garduri!”
Sunt uşor de recunoscut după atitudine, încredere, siguranţă, după privirea care trece prin tine, căci, ei sunt mereu concentraţi asupra unui scop.
Îi mai recunoşti când opresc la semafor: ei vor fi printre puţinii care nu se scobesc în nas, nu îşi aşează pantalonii, nu îşi scot nimic de nicăieri, ci au aceeaşi privire, acum fixată pe culoare.
Apar şi în pub - uri, unde, prezenţa pare accidentală , dezinteresată, dezicându-se de tot şi de toate, singura grijă fiind ca cel mai puternic fascicul de lumină să cadă pe verighetă.
Îţi dai seama că ei sunt atunci când ai marea oportunitate de a le vorbi: sunt distinşi, folosesc chiar cuvintele tale, pentru ca tu, să ştii, să apreciezi că altruismul este o altă calitate.
Dacă ai vreodată privilegiul de a-i privi de aproape, vei observa discreta neglijenţă ca anumiţi indicatori (ceasul, pantofii, verigheta, şosetele, telefonul…etc.) să fie etalaţi, ca şi cum aceştia( indicatorii), au crescut, s-au dezvoltat şi practic au făcut carieră împreună cu ceilalţi ( managerii).
Legendele spun că în lumea lor, există alt tip de indicatori, dar aceştia vor rămâne un mister ascuns de gardurile înalte.
(partea a doua. ce nu ştiu ei.)
Dincolo de aptitudinile profesionale, umane, conceptuale, decizionale, strategice, după analiza cifrei de afaceri, după calculul maximizării speranţei de utilităţi funcţie de : aversiune, preferinţă sau indiferenţa la risc, lăsând monotona W pentru altă ocazie, să depăşim gardurile:
Imaginea managerului verde, 30-40 ani, analizată indiscret, unde privirile fixe pot fi doar un simptom al oboselii, snobismului, stresului, sau, cum doar mamele lor ar recunoaşte: alienarea (Charlie Chaplin vezi ”Timpuri noi”).
Acţiunile repetate, (superioare dar repetate), individuale inspirate de raţiuni pozitive, pot genera efecte nedorite:efecte perverse, prin declanşarea dezinteresului faţă de propriul interes.
Gruparea comportamentală într-o singură entitate, conduce către zbaterea spre găsirea, regăsirea , sau inventarea identităţii în contextul managerial.
Prezenţa a câte unui modul al acestei entităţi în diverse locuri publice poate fi interpretată ca un ultim gest disperat înaintea lepădării totale.
Pe scurt, în termeni de probabilitate, se pot emite interpretări pe cadre:
1.” De ce m-aş scărpina în nas, în cap, în ochi…când pot atâtea?!”
2.” Sunt suficient de vizibil? Sprânceana, privirea, scaunul, lumina, unghiul, mâna stângă sunt?”( şi toate acestea în timp ce cu mâna dreaptă, ascunsă noua, îşi cântă: Mă iubeşte femeile/ Si e moarte dupa mine…)
3.” Să nu uit: se aşteaptă să întreb dacă totul e bine, dacă pot ajuta cu ceva, şi neapărat… neapărat…ah! Mai era ceva!”
(sfârşit. ceea ce doar ei ştiu.)
Seara, când toţi dorm şi doar ei merg spre case, obosiţi dar mulţumiţi, din şosea parcă, (dar de pe celălalt sens!), izbucneşte revelaţia:”BULLSHIT!! Am uitat vopseaua de garduri!”
miercuri, 7 iulie 2010
managerinromania: Întâlnirea
managerinromania: Întâlnirea: "Tânăr licenţiat. Puţin speriat, cât să nu se vadă. Dornic de ascensiune, valid în a-şi practica specializarea, iată-l după 10 ani! În bune ..."
Întâlnirea
Tânăr licenţiat. Puţin speriat, cât să nu se vadă. Dornic de ascensiune, valid în a-şi practica specializarea, iată-l după 10 ani!
În bune relaţii cu toţi. Cu patronii, subordonaţii, colaboratorii.
Apreciat şi lăudat. Vânat de alte firme. Munca începe la 9 şi se termină când e gata.
Are obiective pe termene: lungi, scurte, şi imediate( de exemplu:” dacă licitaţia nu se încheie în 5 minute, fac pe mine!”).
Satisfacţiile sunt pe măsura implicării. După 10 ani, partea financiară nu mai este o motivaţie. Prestigiul.
La început, nu şi-a luat nici concediul. Muncă. Muncă. Ca un drog. O duminică la mijloc, şi intra în sevraj!
Nunta… Botezul... Programate după un raţionament strict: 48 de ore, apoi înapoi la muncă.
I-a speriat pe toţi. Dacă ar fi avut timp, s-ar fi speriat şi pe sine. Nivelul muncii imens. Făcea totul cu mâna lui. . .
Subordonaţii, executau nişte chestii, el era creierul. Fără el, firma trebuia să o ia de la zero. Firmă nouă!
S-a dus vestea peste văi şi dealuri…
În sfârşit s-a relaxat! Şi-a luat şi secretară . Firma s-a extins. Meritul lui. Nu mai are de ce să-i fie frică. Concedii? Două pe an, plus liberele legale.
Are telefon de la firmă, maşină, ore de masaj, bilete în Grecia. Mereu şi-a dorit Veneţia, dar erau oferte promoţionale. De la firmă.
Şedinţele, acum ţin cât vrea el.
Le deschide şi le închide.
Are şi extravilan. Zonă predestinată. E în construcţii. Decorul casei l-a adus de la Europa. Dragonul Roşu. Totul cu gust.
E mulţumit. El încuie, el descuie. Face grătare cu ceilalţi… şi-a luat un câine. Plăteşte şi o femeie din zonă să-i facă curat. De mâncat, în oraş. E mai comod.
Când a primit invitaţia, a privit în jur. Au trecut 10 ani! Şi-a cumpărat un costum şi s-a dus singur.
Oricum nevasta era altă promoţie!
În bune relaţii cu toţi. Cu patronii, subordonaţii, colaboratorii.
Apreciat şi lăudat. Vânat de alte firme. Munca începe la 9 şi se termină când e gata.
Are obiective pe termene: lungi, scurte, şi imediate( de exemplu:” dacă licitaţia nu se încheie în 5 minute, fac pe mine!”).
Satisfacţiile sunt pe măsura implicării. După 10 ani, partea financiară nu mai este o motivaţie. Prestigiul.
La început, nu şi-a luat nici concediul. Muncă. Muncă. Ca un drog. O duminică la mijloc, şi intra în sevraj!
Nunta… Botezul... Programate după un raţionament strict: 48 de ore, apoi înapoi la muncă.
I-a speriat pe toţi. Dacă ar fi avut timp, s-ar fi speriat şi pe sine. Nivelul muncii imens. Făcea totul cu mâna lui. . .
Subordonaţii, executau nişte chestii, el era creierul. Fără el, firma trebuia să o ia de la zero. Firmă nouă!
S-a dus vestea peste văi şi dealuri…
În sfârşit s-a relaxat! Şi-a luat şi secretară . Firma s-a extins. Meritul lui. Nu mai are de ce să-i fie frică. Concedii? Două pe an, plus liberele legale.
Are telefon de la firmă, maşină, ore de masaj, bilete în Grecia. Mereu şi-a dorit Veneţia, dar erau oferte promoţionale. De la firmă.
Şedinţele, acum ţin cât vrea el.
Le deschide şi le închide.
Are şi extravilan. Zonă predestinată. E în construcţii. Decorul casei l-a adus de la Europa. Dragonul Roşu. Totul cu gust.
E mulţumit. El încuie, el descuie. Face grătare cu ceilalţi… şi-a luat un câine. Plăteşte şi o femeie din zonă să-i facă curat. De mâncat, în oraş. E mai comod.
Când a primit invitaţia, a privit în jur. Au trecut 10 ani! Şi-a cumpărat un costum şi s-a dus singur.
Oricum nevasta era altă promoţie!
Am un prieten
Am un prieten. Cel mai bun prieten manager pe care îl cunosc. De mulţi ani. Atât de mulţi încât nu-mi mai amintesc când m-am pricopsit. Era doar un manageraş.
Acum nu.
Nu căuta definiţia prieteniei pentru că o voi da eu. O definiţie a prieteniei cu un manager nu o găseşti. O cladeşti, o consolidezi, o întreţii, o inventezi, o perii, o aştepţi, o ascunzi, o povesteşti la un chef, o fructifici, o scrii, o ignor, o forţezi sau o bagi în lista messenger.
Am şi numărul de telefon al celui mai bun prieten al meu manager.
De pe google. Persoană publică.
Când ne vedem pe stradă mă salută. El pe mine! Ridică o sprinceană, şi, telepatic simt un “bună”.
S-a întâplat o dată. Ce zi memorabila!
Altă dată am fost de faţă la o discuţie. Între cel mai bun prieten al meu (managerul) şi cel mai bun prieten al său. Despre ascendenţi. Este stupefiant! Chiar şi managerii au ascendenţi. Ca oricine. Al meu are în leu. Este colossal!
Te-ai fi gândit că eu pot avea un prieten atât de bun, manager, care mai are şi ascendant în leu?!
Apoi, discuţia practic a explodat către habitatul sălbatic al leilor. Spre puterea acestor regi… virilitatea ritualică a împerecherii… răgetul stăpânitor…
În timp ce prietenul meu descria fălnicia sălbaticiunii acestea, folosind o grămadă de cuvinte (pe care am vrut să le notez, să văd ce înseamnă, dar am uitat!), am avut o revelaţie!
…………………………………………………
partea a doua
A trecut ceva vreme de atunci. Nimic nu este schimbat. În prietenia noastră. Mi-am zis că n-ar fi rău, data viitoare când îl văd, să-i zic că este cel mai bun prieten. Sau cel mai bun manager?!
Oricum, n-aş putea să-i spun (să nu răneşti niciodată cel mai bun prieten-manager!) că ascendentul meu este tot în leu.
De ce aş face-o? În definitiv ce e un leu? O pisică cu un miorlait mai elaborat.
Acum nu.
Nu căuta definiţia prieteniei pentru că o voi da eu. O definiţie a prieteniei cu un manager nu o găseşti. O cladeşti, o consolidezi, o întreţii, o inventezi, o perii, o aştepţi, o ascunzi, o povesteşti la un chef, o fructifici, o scrii, o ignor, o forţezi sau o bagi în lista messenger.
Am şi numărul de telefon al celui mai bun prieten al meu manager.
De pe google. Persoană publică.
Când ne vedem pe stradă mă salută. El pe mine! Ridică o sprinceană, şi, telepatic simt un “bună”.
S-a întâplat o dată. Ce zi memorabila!
Altă dată am fost de faţă la o discuţie. Între cel mai bun prieten al meu (managerul) şi cel mai bun prieten al său. Despre ascendenţi. Este stupefiant! Chiar şi managerii au ascendenţi. Ca oricine. Al meu are în leu. Este colossal!
Te-ai fi gândit că eu pot avea un prieten atât de bun, manager, care mai are şi ascendant în leu?!
Apoi, discuţia practic a explodat către habitatul sălbatic al leilor. Spre puterea acestor regi… virilitatea ritualică a împerecherii… răgetul stăpânitor…
În timp ce prietenul meu descria fălnicia sălbaticiunii acestea, folosind o grămadă de cuvinte (pe care am vrut să le notez, să văd ce înseamnă, dar am uitat!), am avut o revelaţie!
…………………………………………………
partea a doua
A trecut ceva vreme de atunci. Nimic nu este schimbat. În prietenia noastră. Mi-am zis că n-ar fi rău, data viitoare când îl văd, să-i zic că este cel mai bun prieten. Sau cel mai bun manager?!
Oricum, n-aş putea să-i spun (să nu răneşti niciodată cel mai bun prieten-manager!) că ascendentul meu este tot în leu.
De ce aş face-o? În definitiv ce e un leu? O pisică cu un miorlait mai elaborat.
marți, 6 iulie 2010
Conflict de interese
Cu siguranţă, se poate constitui un club al celor care nu mai pot de curiozitate. Curiozitatea de a şti ce face elita la petreceri. Elita managerială.
Clubul, în acest punct se împarte pe secţii, subsecţii,sub-subsecţii, aripi de dorinţe de a şti : ce manâncă ? cum se îmbracă ? ce vorbeşte(elita) ? Foarte multe dificultăţi au cei din această secţie(ultima) : ce vorbeşte, ce tace, ce tace cand vorbeşte(şi reciprica !), cu cine vorbeşte...etc.
Ii vom lăsa pe aceştia cu hăţişurile lor şi vom analiza ce ascultă.
Evident, viaţa ei(elitei, să nu uităm) este o carte deschisă a tuturor valorilor sociale, invidiate, aplaudate, imitate, râvnite, învăţate, re-educate, panificate, astfel încât este de la sine înţeles că ceea ce ascultă ea nu poate fi decât acordul unui concert al lui Zamfir, al Ciocârliei, Ethno-Jazzului, al Orchestrei Medicilor, a Universităţii, pe scurt tot ceea ce ar recomanda Programul UNESCO pe anul în curs.
Setul de valori al elitei, este cristalizarea traseului parcurs dintre cei şapte ani de acasă, şi aspectele dobândite prin educaţie, modelarea conştiinţei, şi decizia de a valorifica aspectele etice.
Prin practica socială şi cea managerială, mai târziu, setul a ajuns la desavârşire !
Revenind la petrecerea noastră, ceea ce ascultă, trebuie să cuprindă : previziunea, organizarea, coordonarea, sursele de risc, decizia, socialul,resurse materiale, umane, financiarul, moralul...şi lista poate continua !
Nenumărate sunt aspectele ei de interes !!
Până aici toată lumea a înţeles că managerii, şi în ceea ce ascultă promovează valori. Făcând o analiză de conţinut al cântecelor care cuprind acest set impresionant, găsim stilul muzical ce le cuprinde pe toate., la aceeaşi intensitate .
De exemplu luând : « Atat cât am eu,multumesc lu' Dumnezeu/Si sarac de-aş fi tot i-aş multumi/Sunt bine si eu si familia mea/Decat mai rau,mai bine-asa ».
Decupăm categoriile : uman, financiar, social,surse de risc, previziunea, religia,decizia, materialul şi o extensie a organizării de ansamblu.
Aspectul moral este foarte bine subliniat în : « Au vrut toti dusmanii mei,/Sa ma intrec in bani cu ei,/I-am facut pe toti atenti,/Ca eu nu ma intrec in centi».
Oricine îşi dă seama că elita nu îşi pune mintea, şi nu se coboară la nivelul celor ce nu fac decât să-i submineze valorile, nivelul etic al acesteia fiind superior oricărei speculaţii.
Despre previziune managerială: « nimeni nu stie...cat timp mai are de trait.../traieste-ti viata...incearca fii fericit.../ca nimeni nu stie...cat timp mai are de trait.../traieste-ti viata...incearca sa fii fericit.../daaaaa....viata e facuta s`o traiesti.../si ce iti place in lume...sa iubesti.../orice zi...sa`o pretuiesti oricum ar fi.../si nu uita...caci poate asta va fi ultima... »
...Am mai fi continuat analiza, dacă cei de la secţia « cu ce vine elita ?», nu ne-ar fi întrerupt din lucru sub pretextul că ne-am bagat peste munca lor...
Cică la categoria resurse materiale, « Q7 » e a lor.
Da fraţilor ! Da` melodia e a noastră !
Cine e vinovat că s-au suprapus valorile, şi, din Q7 al vostru, susură”Cip-Gip” al nostru ?!
Clubul, în acest punct se împarte pe secţii, subsecţii,sub-subsecţii, aripi de dorinţe de a şti : ce manâncă ? cum se îmbracă ? ce vorbeşte(elita) ? Foarte multe dificultăţi au cei din această secţie(ultima) : ce vorbeşte, ce tace, ce tace cand vorbeşte(şi reciprica !), cu cine vorbeşte...etc.
Ii vom lăsa pe aceştia cu hăţişurile lor şi vom analiza ce ascultă.
Evident, viaţa ei(elitei, să nu uităm) este o carte deschisă a tuturor valorilor sociale, invidiate, aplaudate, imitate, râvnite, învăţate, re-educate, panificate, astfel încât este de la sine înţeles că ceea ce ascultă ea nu poate fi decât acordul unui concert al lui Zamfir, al Ciocârliei, Ethno-Jazzului, al Orchestrei Medicilor, a Universităţii, pe scurt tot ceea ce ar recomanda Programul UNESCO pe anul în curs.
Setul de valori al elitei, este cristalizarea traseului parcurs dintre cei şapte ani de acasă, şi aspectele dobândite prin educaţie, modelarea conştiinţei, şi decizia de a valorifica aspectele etice.
Prin practica socială şi cea managerială, mai târziu, setul a ajuns la desavârşire !
Revenind la petrecerea noastră, ceea ce ascultă, trebuie să cuprindă : previziunea, organizarea, coordonarea, sursele de risc, decizia, socialul,resurse materiale, umane, financiarul, moralul...şi lista poate continua !
Nenumărate sunt aspectele ei de interes !!
Până aici toată lumea a înţeles că managerii, şi în ceea ce ascultă promovează valori. Făcând o analiză de conţinut al cântecelor care cuprind acest set impresionant, găsim stilul muzical ce le cuprinde pe toate., la aceeaşi intensitate .
De exemplu luând : « Atat cât am eu,multumesc lu' Dumnezeu/Si sarac de-aş fi tot i-aş multumi/Sunt bine si eu si familia mea/Decat mai rau,mai bine-asa ».
Decupăm categoriile : uman, financiar, social,surse de risc, previziunea, religia,decizia, materialul şi o extensie a organizării de ansamblu.
Aspectul moral este foarte bine subliniat în : « Au vrut toti dusmanii mei,/Sa ma intrec in bani cu ei,/I-am facut pe toti atenti,/Ca eu nu ma intrec in centi».
Oricine îşi dă seama că elita nu îşi pune mintea, şi nu se coboară la nivelul celor ce nu fac decât să-i submineze valorile, nivelul etic al acesteia fiind superior oricărei speculaţii.
Despre previziune managerială: « nimeni nu stie...cat timp mai are de trait.../traieste-ti viata...incearca fii fericit.../ca nimeni nu stie...cat timp mai are de trait.../traieste-ti viata...incearca sa fii fericit.../daaaaa....viata e facuta s`o traiesti.../si ce iti place in lume...sa iubesti.../orice zi...sa`o pretuiesti oricum ar fi.../si nu uita...caci poate asta va fi ultima... »
...Am mai fi continuat analiza, dacă cei de la secţia « cu ce vine elita ?», nu ne-ar fi întrerupt din lucru sub pretextul că ne-am bagat peste munca lor...
Cică la categoria resurse materiale, « Q7 » e a lor.
Da fraţilor ! Da` melodia e a noastră !
Cine e vinovat că s-au suprapus valorile, şi, din Q7 al vostru, susură”Cip-Gip” al nostru ?!
luni, 5 iulie 2010
NonName Manager
Ce ne facem atunci când atributele se suprapun? Când spui carismă, imagine, cochet, dichisit, heterosexual, bani, stil de viaţă, cultură, pasionat de cauze şi principii, relaţii, influenţă,dinamism, educaţie... la ce te gândeşti? Evident, la batrânul metrosexual de acum 5 ani reîncarnat în noul ubersexual. O reinventare a lui Făt-Frumos.
Lupta între metro(generaţia X) şi uber(generaţia Y) este prea puţin importantă în faţa sentimentelor contradictorii trăite de nevinovatele femei. Cele conservatoare care regretă vremurile în care puteai sesiza apropierea unui mascul de la câţiva metri doar după miros, şi cele moderne care sunt absolut complexate de cochetăria acestora.
Evident, acest subiect nu are legătură cu managerii. Acestia au calităţi tradiţonal bărbăteşti. Nu îi vezi la cosmetică. Nu îi vezi cumpărându-şi haine scumpe pentru a-şi impune statusul. Nu îi vezi având stereotipuri şoviniste. Nu îi vezi pur şi simplu! În niciun caz nu vei vedea un manager consultând un hair stilist când are dileme de imagine. Sau când fizionomia îi permite asocierea cu un star hollywoodian, şi doar freza îi mai stă în cale.
Niciodată managerii nu asociază (de exemplu) maşina cu un anumit nivel financiar, stil de viaţă, cultură, subcultură, microcultură (şamd)… Ei nu transmit astfel de mesaje! Nu marca maşinii, a parfumului, a măştilor anti-rid, a hainelor vorbesc despre succesul lor!
Nu destinaţia de vacanţă este cea care imprimă conştiinţei omului de rând cine este acel manager.
Nu .
Acest bărbat al viitorului - Managerul - nu poate fi aruncat în cloaca unui ubersexual caci acest bărbat al viitorului (repet) –Managerul- nu este un stereotypically homo!
Deci doamnelor!! Calmaţi-vă! ...
Puteţi cumpăra liniştite un parfum fără ca şeful dumneavoastră, amantul sau soţul (manager) să strâmbe din nas că e marfă contrafăcută pe vapor!
Lupta între metro(generaţia X) şi uber(generaţia Y) este prea puţin importantă în faţa sentimentelor contradictorii trăite de nevinovatele femei. Cele conservatoare care regretă vremurile în care puteai sesiza apropierea unui mascul de la câţiva metri doar după miros, şi cele moderne care sunt absolut complexate de cochetăria acestora.
Evident, acest subiect nu are legătură cu managerii. Acestia au calităţi tradiţonal bărbăteşti. Nu îi vezi la cosmetică. Nu îi vezi cumpărându-şi haine scumpe pentru a-şi impune statusul. Nu îi vezi având stereotipuri şoviniste. Nu îi vezi pur şi simplu! În niciun caz nu vei vedea un manager consultând un hair stilist când are dileme de imagine. Sau când fizionomia îi permite asocierea cu un star hollywoodian, şi doar freza îi mai stă în cale.
Niciodată managerii nu asociază (de exemplu) maşina cu un anumit nivel financiar, stil de viaţă, cultură, subcultură, microcultură (şamd)… Ei nu transmit astfel de mesaje! Nu marca maşinii, a parfumului, a măştilor anti-rid, a hainelor vorbesc despre succesul lor!
Nu destinaţia de vacanţă este cea care imprimă conştiinţei omului de rând cine este acel manager.
Nu .
Acest bărbat al viitorului - Managerul - nu poate fi aruncat în cloaca unui ubersexual caci acest bărbat al viitorului (repet) –Managerul- nu este un stereotypically homo!
Deci doamnelor!! Calmaţi-vă! ...
Puteţi cumpăra liniştite un parfum fără ca şeful dumneavoastră, amantul sau soţul (manager) să strâmbe din nas că e marfă contrafăcută pe vapor!
Alegeri
Măcar o dată în viaţă, fiecare a avut un moment în care a trebuit să aleagă. Ceea ce determina necesitatea de alegere este diferenţa.
Apariţia diferenţelor obligă la alegeri: raţionale, iraţionale, non-raţionale, sau de orice tip. Sunt alegeri care poarta marca sensibilităţii. Sensibilitatea de a fi diferit. Dorinţa de a se şti etic, sugrumând avortonul omolog: emicismul.
Toată lumea are un vecin. Diferit. Sau un vecin care cunoaşte un individ diferit. Pentru că diferiţii pleacă. Schimbă casa, reşedinţa, amicii, automat vecinii. Eventual rămâi cu nevasta vecinului. Funcţie de partaj. Unii diferiţi lasă totul şi pleacă. Oameni cu suflet! Îşi iau doar statusul. Şi poate o vreme corespondenţa. Adevărul este că birocraţia îi ucide şi pe ei.
Nu însemnă ca mereu îşi lasă nevasta-vecină. Sunt situaţii. Ca facut, unde a locuit un diferit apare un altul dotat. Acelaşi parcurs, acelaşi stil, parcă sunt şi aceeaşi prieteni dobândiţi prin vânzare-cumpărare…
Eh! Normal că sunt şi unii impostori care tind la casa râvnită. O cumpără. Dar locatarii îşi dau seama imediat de şarlatanie şi îl exclud. Sunt indicatori de identificare: vacanţe cu familia, iese cu copilul in parc, sâmbăta bea bere, are aceeaşi amici de 3 ani, rudele vin la onomastice, salută şi cunoaşte pe toată lumea, etc.
Am multă vreme de când cumpănesc ce determină o alegere. Revin mereu la definiţia clasică: Acţiunea de a (se) alege şi rezultatul ei. Importanţa definiţiei o dă specializarea. Depinde de palierul la care stai când analizezi. Poţi fi critic, tolerant, absent, implicat, om de ştiinţă, brutar, vecinul de la doi, diferit, analog…
Sau poţi fi trendy acuzând machiavelismul în alegeri.
Apariţia diferenţelor obligă la alegeri: raţionale, iraţionale, non-raţionale, sau de orice tip. Sunt alegeri care poarta marca sensibilităţii. Sensibilitatea de a fi diferit. Dorinţa de a se şti etic, sugrumând avortonul omolog: emicismul.
Toată lumea are un vecin. Diferit. Sau un vecin care cunoaşte un individ diferit. Pentru că diferiţii pleacă. Schimbă casa, reşedinţa, amicii, automat vecinii. Eventual rămâi cu nevasta vecinului. Funcţie de partaj. Unii diferiţi lasă totul şi pleacă. Oameni cu suflet! Îşi iau doar statusul. Şi poate o vreme corespondenţa. Adevărul este că birocraţia îi ucide şi pe ei.
Nu însemnă ca mereu îşi lasă nevasta-vecină. Sunt situaţii. Ca facut, unde a locuit un diferit apare un altul dotat. Acelaşi parcurs, acelaşi stil, parcă sunt şi aceeaşi prieteni dobândiţi prin vânzare-cumpărare…
Eh! Normal că sunt şi unii impostori care tind la casa râvnită. O cumpără. Dar locatarii îşi dau seama imediat de şarlatanie şi îl exclud. Sunt indicatori de identificare: vacanţe cu familia, iese cu copilul in parc, sâmbăta bea bere, are aceeaşi amici de 3 ani, rudele vin la onomastice, salută şi cunoaşte pe toată lumea, etc.
Am multă vreme de când cumpănesc ce determină o alegere. Revin mereu la definiţia clasică: Acţiunea de a (se) alege şi rezultatul ei. Importanţa definiţiei o dă specializarea. Depinde de palierul la care stai când analizezi. Poţi fi critic, tolerant, absent, implicat, om de ştiinţă, brutar, vecinul de la doi, diferit, analog…
Sau poţi fi trendy acuzând machiavelismul în alegeri.
miercuri, 30 iunie 2010
Comunicare managerială
Clasificarea este chiar simplă: oamenii sunt sau nu sunt; mortalitatea si natalitatea determina oscilarea numerica a populatiei; femeile nu sunt bărbaţi; iarna nu-i ca vara; şi, managerul este întodeauna expert.
Înafara de managerul însuşi, nimeni nu ştie asta mai bine decât restul lumii.
Ajuns în vârful spiralei ierarhiei, sprijinindu-se cu vârful piciorului stâng pe creştetele specialiştilor, privesc satisfăcuţi la propriile rezultate excelente obţinute în funcţie; la mulţii ani de experienţă (la 23 de ani , aveau deja 3 ani experienţă…mm?!); rezultatele cercetărilor teoretice şi practice, realizările activităţilor prestate în societate…
Au la ce privi, au cu ce se mândri!
La cursurile despre percepţia socială au fost învăţaţi aşa: ceea ce contează este imaginea, impresia, şi aprecierea. Despre alţii.
La început au luat în serios toate teoriile, tehnicile, modurile în care trebuiau să procedeze.
Pe măsură ce alunecau spre vârful spiralei, lucrurile s-au simplificat radical.
Mesajele spre restul lumii s-au modificat: de unde la început foloseau o grămadă de cuvinte şi emoţii pentru a comunica, cu timpul, au dispărut emoţiile, iar cuvintele erau tot mai rare. Apoi au dispărut cuvintele, şi au rămas…n-ai să crezi! Hainele.
Mesajul vestimentar era mult mai puternic, şi din comunicare verbală, iată pe domn manager prins într-o reţea de comunicări contextuale!
Toate abilităţile manageriale nu mai contează. Se subînţeleg odată ce e manager!
Contează hainele. Papucii. Chiar şi şosetele. Nu din bumbac. Un manager cu clasă, poartă numai şosete din bambus.
Important e cum se îmbracă.
(Cum se dezbracă, nu intră în tema discutată.)
Numai când spui „manager”, spui halo.
Şi apoi cu ce poţi compara calitatea stofei mânecii din care se vede doar cotul scos pe geamul maşinii?!
Cu ce poţi înlocui modul în care cade pantalonul peste pantof?!
Optimismul cămăşilor roz, care fac o conexiune complicată (şi de neînţeles nouă) cu vârful foarte lung al papucilor?!
Sentimentul pe care îl dau tuturor, că aceşti oameni(managerii) s-au născut efectiv cu cravata de gât?!
OK! Din punctul asta, comunicarea cu masele este perfectă.
Au domnii manageri un singur of.
În acest sens, s-a întrunit toată elita managerială de pe teritoriul ţării, pentru a strânge semnături, şi a trage un semnal de alarmă public. Şi puternic.
Pericolul iminent al comunicării manageriale , SUNT AGENŢII IMOBILIARI!!
Înafara de managerul însuşi, nimeni nu ştie asta mai bine decât restul lumii.
Ajuns în vârful spiralei ierarhiei, sprijinindu-se cu vârful piciorului stâng pe creştetele specialiştilor, privesc satisfăcuţi la propriile rezultate excelente obţinute în funcţie; la mulţii ani de experienţă (la 23 de ani , aveau deja 3 ani experienţă…mm?!); rezultatele cercetărilor teoretice şi practice, realizările activităţilor prestate în societate…
Au la ce privi, au cu ce se mândri!
La cursurile despre percepţia socială au fost învăţaţi aşa: ceea ce contează este imaginea, impresia, şi aprecierea. Despre alţii.
La început au luat în serios toate teoriile, tehnicile, modurile în care trebuiau să procedeze.
Pe măsură ce alunecau spre vârful spiralei, lucrurile s-au simplificat radical.
Mesajele spre restul lumii s-au modificat: de unde la început foloseau o grămadă de cuvinte şi emoţii pentru a comunica, cu timpul, au dispărut emoţiile, iar cuvintele erau tot mai rare. Apoi au dispărut cuvintele, şi au rămas…n-ai să crezi! Hainele.
Mesajul vestimentar era mult mai puternic, şi din comunicare verbală, iată pe domn manager prins într-o reţea de comunicări contextuale!
Toate abilităţile manageriale nu mai contează. Se subînţeleg odată ce e manager!
Contează hainele. Papucii. Chiar şi şosetele. Nu din bumbac. Un manager cu clasă, poartă numai şosete din bambus.
Important e cum se îmbracă.
(Cum se dezbracă, nu intră în tema discutată.)
Numai când spui „manager”, spui halo.
Şi apoi cu ce poţi compara calitatea stofei mânecii din care se vede doar cotul scos pe geamul maşinii?!
Cu ce poţi înlocui modul în care cade pantalonul peste pantof?!
Optimismul cămăşilor roz, care fac o conexiune complicată (şi de neînţeles nouă) cu vârful foarte lung al papucilor?!
Sentimentul pe care îl dau tuturor, că aceşti oameni(managerii) s-au născut efectiv cu cravata de gât?!
OK! Din punctul asta, comunicarea cu masele este perfectă.
Au domnii manageri un singur of.
În acest sens, s-a întrunit toată elita managerială de pe teritoriul ţării, pentru a strânge semnături, şi a trage un semnal de alarmă public. Şi puternic.
Pericolul iminent al comunicării manageriale , SUNT AGENŢII IMOBILIARI!!
duminică, 27 iunie 2010
Unghiile
Sunt multe atribute ce caractezeză un manager. Unul ar fi simţul estetic.
La aceştia, simţul estetic depăşeşte nivelul mediu, comun, banal.
De exemplu, dacă eşti foarte atent şi ai suficient fler să ştii din ce unghi să priveşti, vei observa cât de sublim le strălucesc unghiile. Forma lor este impecabilă. Poţi crede că pe lângă toate calităţile , natura le-a dat şi unghii perfecte.
Nu ştiu...cum să spun ceea ce urmeză... Adevărul este că unghia perfectă nu există !
Mda... Nu există !
Meritul este al Manichiuristei.
Cine este Manichiurista ?! Este o tinerică de vreo 20 de ani, care râde mereu. Râde când vine managerul la ea, râde când pleacă, râde cand îi face unghiile ca noi, râde când i se spune ceva, când el tace, râde când ia bacşişul, râde şi atunci când râde.
In timp ce ea îşi face meseria, şi el o priveşte cum râde, îi place să creadă că spiritualitatea lui o amuză pe Manichiurista, că ea gustă cât este de inteligent şi îl apreciază.
Poate ar şti ce gândeşte, dacă macar o dată, aceasta ar scoate un cuvânt.
După o vreme el nu mai pricepe dacă nevoia de estetic îl duce la salon, sau Manichiurista.
A început să-şi facă probleme, când, în cursul unei şedinţe care dura nepermis de mult, râsul ei i-a spulberat liniştea.
A alergat acasă, rugându-şi nevasta să-i facă unghiile. A implorat-o! !
Acesta, l-a privit prin breton, a ridicat o sprinceană şi l-a întrebat:”Da` ce dragă? Eu sunt manichiurista ?! »
Aşa era !Ea nu era Manichiurista. Câtă dreptate avea !
Nevoia de estetic era în declin. Decizia trebuia luată ! A stat două săptămâni cu unghiile răvăşite. Amânarea deciziei nu îl caracteriza. Simţea cum îi cresc toate odată cu unghiile.
Decidentul din el a ales !
A schimbat salonul.
Unghiile au intrat în normal. Estetic satisfăcut! In plus, a eliminat stresul cu Manichiurista care râde.
Acum e la adăpost. Asta noua nu prezintă pericol. E blondă. Nu râde, zâmbeşte cand el vorbeşte. Are picioarele foarte lungi, şi un decolteu adânc la rochiţa foarte scurtă.
Lucrurile sunt iarăşi sub control.
Acum la şedinţe nu mai tresare la râsul Manichiuristei. Cel mult la o adiere de Prada a celei noi.
La aceştia, simţul estetic depăşeşte nivelul mediu, comun, banal.
De exemplu, dacă eşti foarte atent şi ai suficient fler să ştii din ce unghi să priveşti, vei observa cât de sublim le strălucesc unghiile. Forma lor este impecabilă. Poţi crede că pe lângă toate calităţile , natura le-a dat şi unghii perfecte.
Nu ştiu...cum să spun ceea ce urmeză... Adevărul este că unghia perfectă nu există !
Mda... Nu există !
Meritul este al Manichiuristei.
Cine este Manichiurista ?! Este o tinerică de vreo 20 de ani, care râde mereu. Râde când vine managerul la ea, râde când pleacă, râde cand îi face unghiile ca noi, râde când i se spune ceva, când el tace, râde când ia bacşişul, râde şi atunci când râde.
In timp ce ea îşi face meseria, şi el o priveşte cum râde, îi place să creadă că spiritualitatea lui o amuză pe Manichiurista, că ea gustă cât este de inteligent şi îl apreciază.
Poate ar şti ce gândeşte, dacă macar o dată, aceasta ar scoate un cuvânt.
După o vreme el nu mai pricepe dacă nevoia de estetic îl duce la salon, sau Manichiurista.
A început să-şi facă probleme, când, în cursul unei şedinţe care dura nepermis de mult, râsul ei i-a spulberat liniştea.
A alergat acasă, rugându-şi nevasta să-i facă unghiile. A implorat-o! !
Acesta, l-a privit prin breton, a ridicat o sprinceană şi l-a întrebat:”Da` ce dragă? Eu sunt manichiurista ?! »
Aşa era !Ea nu era Manichiurista. Câtă dreptate avea !
Nevoia de estetic era în declin. Decizia trebuia luată ! A stat două săptămâni cu unghiile răvăşite. Amânarea deciziei nu îl caracteriza. Simţea cum îi cresc toate odată cu unghiile.
Decidentul din el a ales !
A schimbat salonul.
Unghiile au intrat în normal. Estetic satisfăcut! In plus, a eliminat stresul cu Manichiurista care râde.
Acum e la adăpost. Asta noua nu prezintă pericol. E blondă. Nu râde, zâmbeşte cand el vorbeşte. Are picioarele foarte lungi, şi un decolteu adânc la rochiţa foarte scurtă.
Lucrurile sunt iarăşi sub control.
Acum la şedinţe nu mai tresare la râsul Manichiuristei. Cel mult la o adiere de Prada a celei noi.
Amanta mică
Să ne referim strict la amanta mică. Amanta mică, nu pentru că este minionă, ci, pentru că nu vom vorbi despre cea mare. Pe acesta din urmă, o vom contura uşor : este în rapot de 1/1 cu numărul de manageri, sunt la fel de rare ca şi ei, nefiind totuşi pe cale de dispariţie, sau, Doamne fereşte, închise în rezervaţii.
Trăiesc la aceeaşi intensitate cu ei, aspiră spre carieră, şi, pentru a păstra paralelismul :el, trambulină-nevasta ; ea, trambulină-el.
Vârsta variază în funcţie de stil de viaţă, aşteptări......rata inflaţiei...( ?!)
Cele mai bătrâne au chiar şi 24-25 de ani, iar cele mai penibile peste 30...
Aşa e ! Lipsesc nişte ani. Acolo stau proastele care n-au priceput încă nimic. Neadaptatele. Ruşinea breaslei.
Nu vor deveni niciodată soţii pentru că pot dar nu vor, şi poate pentru că ei sunt căsătoriţi. Să nu uităm niciodată un lucru : dacă este ceva superior statusului de manager, acela este postul de amnată. De manager.
Cum iese una de pe piaţă, este înlocuită. Pentru exemplificare, vizualizează un joc de puzzlie.
Ceea ce rămâne cu adevărat important este raportul :1/1.
Evident, pentru că trăim într-o eră plictisită, rutina încercă şi muşcă. Reciproc. Atunci intervine schimbul. Ca între colecţionari. In noua circumstanţă, avem doi factori : raportul şi circuitul.
Inteligenţa emoţională este cea care clasifică şi defineşte. Prin absenţă.
Ceea ce face ca lucrurile să fie foarte complicate, greu de înţeles nouă, este acţiunea din două liniuţe, şi ca să ne încurce şi mai tare, readucem factorul principal :raportul 1/1. Deci, o liniuţă se reduce prin suprapunere rămânând doar una. Şi pentru că există şi factorul 2:circuitul, concluzia ar fi, liniuţa într-o învârteală continua, unde viteza este dată de potenţă. Cea naturală. Şi cea remunerabilă. Pentru că sunt două. Eh! Şi aici e şmecheria! Când prima e mică, creşte a doua. Când ambele sunt egale la nivel superior, viteza circuitului scade, ceea ce nu gasim şi la varianta trei: când ambele sunt egale de nivel inferior. În acest caz, managerul, este pur-şi-sim-plu plasat unei începătoare. Să-şi intre în mână. Ideal tip de potenţial este varianta numărul patru.
Schiţată destul de sumar, să revenim la tema discuţiei noastre, amanta mică.
Acesta poate fi grasă şi cheală, nu conteză. Prin definiţie este secretă. Nu reprezintă emblemă managerială. Dimpotrivă.
Nu necesită efort, nu necesită nimic. Nu trebuie să fie frumoasă, că aşa are. Nu trebuie să fie proastă, că şi aşa are. Nu trebuie să aibă bani, ca din astea găseşte pe toate drumurile.
Liniştită, că-i sătul de giumbuşlucuri! Pe ea nu o macină potenţa de nici-o natură. E mulţumită mereu.
Se vad rar : când încrederea scade, când circuitul e un eşec, când nevasta vorbeşte despre divorţ....eh !Din astea...
Dar cu ea e un om bun,cu toate ca nu i se cere, ceea ce îl face şi mai mândru.
Ziceam ce om bun e. Nu uită niciodată biscuiţii. Din ăia la 2 lei care ştie el că îi plac atât de mult. Umpluţi.
Si îi mai place emoţia din privire când îi dă pachetul...
Trăiesc la aceeaşi intensitate cu ei, aspiră spre carieră, şi, pentru a păstra paralelismul :el, trambulină-nevasta ; ea, trambulină-el.
Vârsta variază în funcţie de stil de viaţă, aşteptări......rata inflaţiei...( ?!)
Cele mai bătrâne au chiar şi 24-25 de ani, iar cele mai penibile peste 30...
Aşa e ! Lipsesc nişte ani. Acolo stau proastele care n-au priceput încă nimic. Neadaptatele. Ruşinea breaslei.
Nu vor deveni niciodată soţii pentru că pot dar nu vor, şi poate pentru că ei sunt căsătoriţi. Să nu uităm niciodată un lucru : dacă este ceva superior statusului de manager, acela este postul de amnată. De manager.
Cum iese una de pe piaţă, este înlocuită. Pentru exemplificare, vizualizează un joc de puzzlie.
Ceea ce rămâne cu adevărat important este raportul :1/1.
Evident, pentru că trăim într-o eră plictisită, rutina încercă şi muşcă. Reciproc. Atunci intervine schimbul. Ca între colecţionari. In noua circumstanţă, avem doi factori : raportul şi circuitul.
Inteligenţa emoţională este cea care clasifică şi defineşte. Prin absenţă.
Ceea ce face ca lucrurile să fie foarte complicate, greu de înţeles nouă, este acţiunea din două liniuţe, şi ca să ne încurce şi mai tare, readucem factorul principal :raportul 1/1. Deci, o liniuţă se reduce prin suprapunere rămânând doar una. Şi pentru că există şi factorul 2:circuitul, concluzia ar fi, liniuţa într-o învârteală continua, unde viteza este dată de potenţă. Cea naturală. Şi cea remunerabilă. Pentru că sunt două. Eh! Şi aici e şmecheria! Când prima e mică, creşte a doua. Când ambele sunt egale la nivel superior, viteza circuitului scade, ceea ce nu gasim şi la varianta trei: când ambele sunt egale de nivel inferior. În acest caz, managerul, este pur-şi-sim-plu plasat unei începătoare. Să-şi intre în mână. Ideal tip de potenţial este varianta numărul patru.
Schiţată destul de sumar, să revenim la tema discuţiei noastre, amanta mică.
Acesta poate fi grasă şi cheală, nu conteză. Prin definiţie este secretă. Nu reprezintă emblemă managerială. Dimpotrivă.
Nu necesită efort, nu necesită nimic. Nu trebuie să fie frumoasă, că aşa are. Nu trebuie să fie proastă, că şi aşa are. Nu trebuie să aibă bani, ca din astea găseşte pe toate drumurile.
Liniştită, că-i sătul de giumbuşlucuri! Pe ea nu o macină potenţa de nici-o natură. E mulţumită mereu.
Se vad rar : când încrederea scade, când circuitul e un eşec, când nevasta vorbeşte despre divorţ....eh !Din astea...
Dar cu ea e un om bun,cu toate ca nu i se cere, ceea ce îl face şi mai mândru.
Ziceam ce om bun e. Nu uită niciodată biscuiţii. Din ăia la 2 lei care ştie el că îi plac atât de mult. Umpluţi.
Si îi mai place emoţia din privire când îi dă pachetul...
Relaţia cu natura
În profunda sa intimitate, managerul este om.
Are trăiri mundane, ca mine, ca tine… Tot ce caracterizează restul lumii la suprafaţă, există şi în intensa lor profunzime.
Şi lor le e frică. Le e frică de multe, însă marea frică este faţă de restul managerilor.
Pentru asta îşi cumpără cărţi. Despre lideri. Cum să ajungi, cum să te menţii, cum să te impui faţă de subordonaţi, sau cum să păstrezi armonia cu restul managerilor.
Faza e că înainte de a cumpăra, trebuie să facă o vizită în bibliotecile omologilor, pentru a evita fatalitatea. Fatalitatea de a cumpăra aceeaşi carte. Asta, doar dacă îşi cumpără înainte o alta, care să-l îndrume în acest sens. Altfel, se pot trezi în faţa unei situaţii în care toţi au citit aceeaşi carte, se comportă la fel, au aceleaşi aşteptări, aplică aceleaşi metode.
Lucru nu tocmai rău, doar că, în instrucţiuni, explică foarte clar:” în urma acţiunii X, obţii rezultatul Y”!
Citind aceleaşi metode, şi aplicând, „în urma acţiunii X”, nu mai pot obţine „rezultatul Y”, ci efectul „b” , „c”, „d”,….”o”, ceea ce conduce la confuzii, pierderea încrederii în autor, în cărţi, in ceilalţi lideri, în sine, în democraţie, în sistem în general, şi pierderea poftei de mâncare.
Indicată în această situaţie este cumpărarea unei broşuri care cuprinde două capitole:”Încredere”, şi „Neîncredere”. Pentru manageri.
Urmând indicaţiile pas cu pas îşi revin.
Broşura se pune în raft, alături de Mihaela Rădulescu şi DEX, nu înainte de a pune semne de carte la fiecare capitol, câte o frunză din ierbar.
Pentru că, în profunda sa intimitate, managerul, după atâta lectură devine poet.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)